duminică, 6 ianuarie 2013

Vezi tu mintea asta?

Ați pățit vreodată ca aflându-vă în mijlocul unei discuții sau dezbateri să vă treziți că interlocutorul vă seceră cu un „argument” de felul: „Nu înțeleg de ce trebuie să fii atât de rațional (sau logic).”?

Te trezești din lovitură și te întrebi cum altfel ar trebui să fii într-o dezbatere. Și nu te dezmeticești bine că vine și a doua lovitură drept răspuns: „Chestiunile astea sunt oarecum mai mistice, trebuie să te afli într-o anumită stare/nestare a minții pentru a putea înțelege.” 

Ba chiar se întâmplă (cum mi s-a întâmplat recent) să-ți fie socotită raționalitatea ca un lucru care să submine poziția ocupată în cadrul dezbaterii.

Fără îndoială că nu ți se oferă foarte multe opțiuni cu privire la care stare a minții ar trebui să o adopți. Trebuie să-ți transformi mintea în așa fel încât pe nepusă masă să poți înghiți ca adevărat ceea ce interlocutorul susține. Mai ales că mistici de seamă și morți de mult credeau aceleași lucruri.

Dacă, să zicem, te-ai apuca să faci și tu pe misticul, dar pe misticul adept al altei religii și, sigur, să spui și tu că ceilalți mistici nu sunt în stare să înțeleagă adevărul tău pentru că se întâmplă să se afle într-o altă stare a minții tot nu ar fi bine. Pentru că doar starea minții interlocutorului este cea potrivită.

Și trebuie să fii deștept, deștept tare. Altfel nu poți să înțelegi de ce trebuie să fie adevărat ceea ce interlocutorul spune numai pentru că el spune. 

Dar dacă e să revenim pe picioarele pe pământ avem câteva întrebări: De ce starea minții hindusului și nu a ortodoxului? De ce a ortodoxului și nu a budistului? De ce a vreunui protestant și nu a unui adept Osho? De ce a protestantului și nu a musulmanului? De ce a tuturor și nu a unui nebun?

Toți cei de mai sus nu vin numaidecât cu argumente. Vin cu tot felul de afirmații pe care ei le invocă drept rezultat al unui fapt special. Cred că între astfel de oameni conflictul poate fi rezolvat doar prin violență (sau războaie religioase). Pentru că fiecare crede că are ceva special ce nu-i poate transmite celuilalt pe cale rațională. Iar dacă se iscă vreun conflict dialogul nu are nicio izbândă. Se pot jigni, se pot bate în piept că moștenirea spirituală a fiecăruia este mai importantă decât a celuilalt, dar nu au cum purta un dialog civilizat.

Haideți acum să punem la mijloc nebunul diagnosticat. Haideți să zicem că este vorba despre un caz în care pacientul se crede agent special al unor servicii secrete și care are cunoștințe vaste despre univers și viață. Sunt astfel de cazuri. Dacă ne apucăm de o discuție cu un astfel de nebun vom observa că nimic din ceea ce pretinde nu are o ancoră în lumea de afară - toate își au sursa în starea minții proprii. Și tocmai acesta este modul în care punem diagnosticul: încercăm un dialog rațional și omul ne dovedește că toată chestiunea este una internă și ține de statusul propriei minți.

Diferența între nebun și unii religioși care comentează pe bloguri și în alte părți este că nebunul nu recunoaște că „e ceva la mintea lui”. Cel puțin religiosul ne spune că mintea lui e una mai specială, el a dobândit cutare calitate și acum și-o exercită. Iar tu, ca interlocutor al lui rațional, rămâi cu handicapul raționalității care te împiedică să vezi marile adevăruri la care el are acces. Și atât. Dovada că este adevărat ceea ce spune este că spune. Dacă vrei mai mult se poate să-l jignești.

Când se ajunge la acest punct pentru mine s-a tras semnalul că trebuie să-mi iau tălpășița. Sunt oricum descalificat din capul locului. Dorința și capacitatea de a discuta rațional la un anume nivel mă descalifică iremediabil. De fapt sunt descalificat chiar și în scenariul următor: dacă sunt dispus să adopt acea stare a minții care să-mi permită să văd și eu marile adevăruri care, în starea care sunt, îmi sunt ascunse sunt tot fără speranță. Pentru că se pare că trebuie să existe o altă stare a minții (pesemne că și mai elevată) care să-mi permită să înțeleg instrucțiunile pentru dobândirea stării dintâi. Acest lucru se traduce prin faptul că din nou explicația nu este una rațională și care să poate fi transmisă prin cuvinte în așa fel încât un interlocutor (indiferent de culoarea sau neculoarea lui religioasă, dar sănătos la cap) să poată înțelege. 

Ceea ce nu înțeleg este dacă acest fel de oameni se consideră ca fiind parte a unui soi de club select de ce mai ies în lume cu toate aceste mari adevăruri? De ce mai sunt dispuși să intre în discuții și dezbateri pentru ca la mijloc să te trezești că într-o dezbatere ești descalificat tocmai pentru faptul de a aduce argumente raționale? Simt oare o anume nevoie de a le arăta seculariștilor și celor de aceeași culoare cu ei (dare care nu fac parte din clubul select) că au acces la puteri imposibile de dobândit pentru restul oamenilor?

Pățim fiecare să credem lucruri pe care suntem conștienți că unii oameni nu le cred. Dar mi s-ar părea arogant să mă apuc să conving alți oameni că ceea ce spun eu este adevărat doar pentru că se întâmplă ca starea minții mele să-mi permită să cred acel lucru. Dacă o astfel de linie a argumentării ar fi validă atunci toate dezbaterile au fost și vor fi câștigate de ambii oponenți: pentru că fără îndoială fiecare dintre ei se află într-o stare a minții care să le permită să creadă ce cred (vai, ce descoperire).

Dar oamenii despre care vorbesc mai sus pun altfel problema: doar starea propriei minți și a celor care au aceleași convingeri este o stare specială a minții. Celelalte vin de Diavol, de la atei sau de la păgâni.

Nu-i așa că e o armă interesantă? Oricând ți se clatină argumentele într-o dezbatere sari ca ars: 
- Măi, ce-i cu atâta rațiune pe aici? Ce atâtea argumente? Ia stai că-mi scot eu mintea la înaintare. Vezi mintea asta? Vezi ce stare are? Asta e starea specială a minții. Și știi care sunt implicațiile? Eu am dreptate și tu nu. Tu ești rațional, deci ești descalificat.

Un comentariu:

  1. Mda...
    Ce este realitatea, cum avem acces la ea şi de ce trebuie să avem, de unde ştim că este realitatea acea imagine construită în mintea noastră şi cât de aproape de adevăr este această imagine.

    Eu am găsit una singură: metoda de cunoaştere ştiinţifică. Ea oferă acestă posibilitate deoarece pleacă de la premisa că modelul construit are un potenţial de a fi defect dacă nu prezintă evidenţe ce pot fi controlate sau predicţiile oferite sunt eronate. Adică este perfectibilă, lucru mai bun decât de a fi perfectă. Raţiunea este doar schema din interiorul modelului, evidenţierea şi predictibilitatea fiind "dovezile" că modelul corespunde realului. Dar tot cunoaşterea ştiinţifică mai oferă şi posibilitatea de a construi modele diferite pentru aceeaşi situaţie evidenţiată, ce oferă predicţii corecte şi în acele cazuri (fizica cuantică, dualitatea undă particulă etc) ceea ce se cheamă realitate dependentă de model.

    Dar asta transcede nevoia omului obişnuit. Omul obişnuit are nevoie de modele "eficiente" şi nu de modele "exacte". Aşa că va adopta modelul simplificat dar convenabil, ce oferă funcţionabilitate în spaţiul comun, în care vitezele nu sunt foarte mari şi nici gravitaţiile enorme, în care dimensiunile nu sunt foarte mici dar nici foarte mari. Şi îi ajunge dacă reuşeşte să folosescă teoria atracţiei universale a lui Newton din instinct pentru a ajunge dintr-un loc în altul decât să-şi bată capul cu cât trebuie să fie decalat ceasul satelitului GPS pentru a fi sincronizat cu aparatul de la bordul maşinii sale, deşi foloseşte acestă tehnologie. Iar de ajunge la graniţa cunoaşterii sale pune acolo divinitatea convenabilă, "eficientă". Adică tot un model, cu raţiunea şi predicţiile sale. Abia dacă acel model nu corespunde situaţiei va reevalua şi va încerca să reconsidere modelul pe care l-a avut la dispoziţie.

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini