sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Ești un măgar

Un copil în vârstă de șapte anișori urca un deal. Nu că ar fi avut de ales, nu că ar fi vrut, nu că era ajutat. Mai degrabă vârsta îl trăgea de urechi... în sus.

Când se oprea și își lăsa la o parte ranița urme adânci îi apăreau vizibile pe umeri. Oameni din vârful dealului se întrebau ce cară de-i atât de greu. Frica de a fi socotiți copilăroși le punea frâne să coboare. Bătrâni băgăcioși prin ranițele copiilor povesteau că nu de ajutor să-și ducă ranița avea nevoie, dar mai degrabă cineva să-i spună că ce duce el acolo nu-s lucruri de dus pentru un copil.

Ba chiar se spunea că pe măsură ce ajungea spre vârf, dacă nu cumva se prăbușea de tot pe drum, ranița cu astfel de lucruri încărcată devenea atât de grea încât putea să-ți rupă claviculele. Și de parcă atâta lucru nu era suficient de dureros se mai povestea că odată ajunși în vârf deveneau cu toții atât de lipiți de raniță încât o țineau în spate chiar dacă drumul era încheiat.

Alți bătrâni, de data asta din aceia plini de regrete, puteau să-ți spună fără să arunce o privire care sunt lucrurile alea grele pe care acest copil le purta în raniță. Pe lacrimi uscânde pe obraz se înșirau multe cuvinte și fapte. Spuneau, bătrânii aceștia, că multe din astfel de lucruri chiar ei le-au încărcat în ranițe de copii și chiar dacă ranița aceasta nu era de ei pregătită puteau spune după fața copilului că în ea se află întocmai aceleași lucruri.

Fiecare a scos apoi un răvaș îngropat în timp și măzgălit de mâini murdare. Au început să citească parcă-n cor, pe un soi de voci, cuvinte care nu păreau a avea o însemnătate anume, să descrie fapte care nu păreau mare lucru și care totuși pot rupe o claviculă de copil.

Nu se pot reda aici toate pentru că din corul de voci puține se puteau desluși ca având înțeles. Multe erau pur și simplu stări, larcrimi, bătăi, palme peste obraz, priviri încruntate. Din cuvinte am reușit să deslușesc: „prostule, ești ca tată-tău, dobitocule, vrei să ți-o iei iară?, lasă că ajungem noi acasă, nu, da' pă dracu', taci că mă enervezi, nu vezi că vorbesc la telefeon?, mâine, de aia, ce ți-am spus?, îți faci de cap?, nu ești în stare de nimic, bă, ești o nulitate, taci odată”. 

Peste 20 de ani, la 27, copilul ajuns în vârful dealului nu mai era un copil. Așezat pe un scaun, cu începuturi de riduri, ținea în mână o raniță nouă. Din ranița plină de lângă scaun lua pe rând și fără prea mare grijă câte un cuvânt și îl punea în ranița cea nouă: „prostule, ești ca maică-ta, dobitocule, vrei să ți-o iei iară?...”. 

În prag un copil de șapte ani aștepta având clavicule neapăsate. Părintele se ridică și plin de dragoste îi pune în spate noua raniță. Copilul pornește la deal.

După un timp vocea părintească îl ajunge din urmă: „Stai că am uitat ceva pentru raniță: „ești un măgar””.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini