sâmbătă, 15 decembrie 2012

Hobitul - de la carte la film

Am fost la film. Prima dată în câțiva ani, iar dacă nu despre Hobitul ar fi fost vorba aș fi lipsit bucuros.

Am auzit multe comentarii în care se critica ba apariția lui Galadriel în film, ba faptul că de ce-i trilogie dintr-o carte pe când Stâpânul Inelelor este trilogie de filme din trei volume.

Eu am fost și rămân încântat de ambele aspecte criticate, ba chiar mi-aș dori mai multe personaje și dacă se poate o adaptare cât mai detaliată a firului povestirii.

Nu am avut nicio așteptare ca litera din cartea Hobitul să fie respectată. Și nici n-a fost din câte înțeleg. Pesemne că pentru a fi un film de succes nici nu trebuia să fie. Se înțelege de la sine că filmul trebuie să se vândă. Pot considera un gest artistic și faptul de a ști care sunt așteptările maselor și abilitatea de a face în așa fel încât acestea să fie satisfăcute. Iar dacă pentru asta un gnom trebuie făcut mai puțin neghiob ori toată compania lui Thorin numaidecât să capete abilități de circari care azvârle cu farfurii fără să le spargă, foarte bine. Nu am nimic împotrivă.

Unul dintre lucrurile care pot spune că nu mi-a plăcut (și cel mai probabil nu mi-au plăcut pentru că a venit în conflict direct cu imaginația mea) este supușenia pe care o arată Gandalf față de Galadriel. Unul dintre lucrurile clare, printre multele cu posibile multiple interpretări, din opera lui Tolkien este că Gandalf era un maiar trimis de valari (mai cu seamă trimisul lui Manwe, căpetenia valarilor).

Nu spun că privirile lui Gandalf n-au putut fi rătăcite de către cea care odată cu plecarea lui Lúthien Tinúviel a rămas probabil cea mai frumoasă ființă dintre copiii lui Ilúvatar. La urma urmei o vedem pe Melian maiara captivată de elful Thingol. Nu ar fi nicio dificultate ca lui Olórin maiarul să-i fie furate privirile de către Galadriel elfa. Dar în film mi-a fost lăsată impresia de un soi de supușenie care nu pare a reieși din opera lui Tolkien.

Nici uriașii munților nu s-au potrivit în povestea ecranizată de creierul meu. Îmi imaginam totuși niște uriași mai puțin uriași decât munții. Și oricum alcătuiți din altceva decât rocă. De asemenea îi vedeam jucându-se (un joc periculos pentru gnomi și un hobit care visează la mămăligă) și nicidecum luptând. Dar înțeleg că pentru cel care urmărește filmul și n-a citit cartea este cu mult mai palpitant să-i vadă pe gnomi prinși în mijlocul unei lupte de asemenea anvergură decât să zărească la o oarecare depărtare un uriaș care se joacă prin ploaie cu tone de rocă.

Nu în ultimul rând, dar ultimul aspect pe care vreau să-l aduc în discuție, este accentuarea rolului lui Biblo în pietrificarea trolilor în detrimentul importanței pe care relatarea din carte o oferă lui Gandalf.

Pentru cineva care n-a citit Tolkien sunt sigur că filmul poate produce o uriașă încântare. Ceilalți cred că vor rămâne la versiunea proprie deși unele personaje care n-aveau față destul de clară și-au primit fața zilele astea.

De fiecare dată când ajungeam la Thorin trebuia să-i recreez imaginea în imaginație, acum nu va mai trebui. Mi-o voi aminti doar. Și bine-nțeles că va arăta foarte asemănător cu imaginea de mai jos:

La fel va fi anul viitor pentru Beor și elfii pădureni. Trebuie să mă asigur că-i mai vizitez până atunci. Vreau să-i mai văd odată așa cum îi știam, să le pot altera și recrea chipurile după bunul plac al dansului sinapselor mele.

Și încă un lucru. Nu cred că vreun regizor ar îndrăzni să-i ofere o față lui Lúthien Tinúviel. Cum ar putea?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini