miercuri, 7 noiembrie 2012

Nevoia de a crede că avem dreptate


De-a lungul timpului mi-am schimbat crezurile despre o grămadă de „lucruri”. Față de unele nu am trecut doar o dată de la „ceea ce credeam” la „ceea ce cred acum” – salturile au fost de multe ori de felul: de la „ceea ce credeam odată” la „ceea ce am crezut înainte de a-mi schimba din nou părerea” și apoi la „ceea ce cred acum”.
Câteodată însă unele crezuri ajung să-ți fie atât de dragi încât devine foarte greu să iei în considerare dovezi sau argumente care le-ar putea da peste cap. Astfel de dovezi și argumente pot fi păstrate pe un fel de piedestal al posibilității îndepărtate și niciodată pe cel al realității imediate. Poți să dai dovadă de o gândire sclipitoare într-un domeniu în care nu ai convingeri atât de adânci și pe de altă parte să fii îngust la minte tocmai față de convingerile/domeniile cele mai dragi.
Parcă ar fi un soi de farsă pusă la cale de mecanisme ascunse ale ființei umane: să defilezi precum un mare iubitor al adevărului, precum un om rațional care ține cont de evidențe și argumente, și tocmai acolo unde ai pus însemnul „cel mai important domeniu al vieții mele” să nu-ți pese defel de adevăr, dar să-ți pese în schimb de acel sentiment, „am dreptate”, – adânc înrădăcinat și acaparând judecata sănătoasă.
Vorbesc din proprie experiență. Vorbesc probabil și din experiența altora. Dar nu vorbesc aici despre „care este adevărul” ci pur și simplu despre un fenomen care este probabil, diferit cantitativ, prezent în toți oamenii: în creaționiști, evoluționiști, oamenii de stânga, oamenii de dreapta, conservatori, oamenii pro-avort, oamenii anti-avort, creștini, musulmani, hinduși, etc.
Când diferite tabere intră în dezbatere nu se pune aproape niciodată problema „ascultării și evalurăii unui punct de vedere diferit” ci doar a „ascultării unui punct de vedere diferit în vederea creării aparenței de interes față de ceea ce spune interlocutorul când de fapt singurul interes în toată această poveste este acela de a te eschiva și a-ți păstra crezul dacă argumentele sunt prea puternice sau de a-i da peste nas interlocutorului dacă s-a întâmplat să facă o greșeală în prezentare”. O ilustrație aproximativă ar fi aceea a unui om care-i oferă altuia o cană în care se află un anume conținut iar cel care primește cana ignoră cu totul conținutul și privește la posibilele fisuri fine din smalțul cănii ori la defectele de fabricație precum culoarea diferită într-o zonă față de alta, iar dacă se întâmplă să fie ciobită atunci dezbatarea este câștigată în mod incontestabil.
Între timp lucrul care te face să te simți bine și să mergi mai departe este pur și simplu sentimentul că ai dreptate. Nu trebuie să ai cu adevărat dreptate, îți ajunge să crezi că ai dreptate – acesta este combustibilul. Și te scutește de o grămadă de bătăi de cap: poți ignora orice contraargumente (pentru că ele în mod necesar trebuie să fie viciate din moment ce tu crezi că ai dreptate). Și sigur că te poți simți și superior făcând parte dintr-o anume pătură a oamenilor care au un anume crez: fie ești special fiind o creație a lui Dumnezeu, fie ești luminat pentru că ai renunțat la crezurile medievale ale unor oameni a căror IQ mediu este cu peste 15 puncte mai scăzut decât al tău, fie  găsești tu ceva care să te facă superior în funcție de crezul la care se întâmplă să aderi.
Pentru unii ar putea fi o noutate dacă le-aș spune că încercările de conservare a unui cutare crez nu sunt totuna cu încercările de a descoperi adevărul. De multe ori se întâmplă să fie tocmai două căi în direcții opuse (iar în unele cazuri, în funcție de scopul pe care ți l-ai fixat în viață, s-ar putea să nu aibă niciun fel de rost formarea unei păreri despre un anume subiect).
Întrebați-vă și voi dacă vă folosește la ceva să porniți o investigație în care să investiți timp serios pentru a descoperi care este numărul de țâțe de pe ugerul unei vaci Holstein.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini