joi, 29 noiembrie 2012

Digoxin-ul crește mortalitatea în rândul pacienților cu fibrilație atrială

Mulți medici de la noi (în special cei care nu-și învârt cariera prin mediul universitar) ajung cam târziu în contact cu aplicația practică a studiilor din domeniu, așa că nu m-aș mira să existe o fereastră bună de timp între apariția unui studiu și folosirea concluziilor în raport cu pacienții.

Există un timp chiar și până OMS procesează noile descoperiri și formulează recomandări.

Cei care aveți însă rude cu fibrilație atrială sau suferiți chiar voi de așa ceva ați putea fi atenți cu privire la utilizarea Digoxin-ului. Nu spun aici să vă prescrieți propriul tratament ori să vă tăiați de pe listă medicamente de capul vostru. Dar dacă aveți posibilitatea ca sub nasul medicului să schimbați Digoxin-ul probabil că nu ar fi un lucru rău ținând cont de studiul de mai jos:


Digoxin, a drug that has been used worldwide for centuries to treat heart disease, is associated with a significant increase in deaths in patients with atrial fibrillation (AF), according to results from a study published online today (Wednesday) in the European Heart Journal [1].
Digoxin is extracted from the foxglove plant (digitalis) and it helps the heart beat more strongly and with a more regular rhythm. It is commonly used in AF patients, and also in patients with heart failure. However, it can be problematic to use successfully as there is a narrow dose range at which it is effective and beyond which it can be dangerous. High levels of digoxin in the blood have been correlated with an increased death rate in patients.
Researchers led by Samy Claude Elayi, associate professor of medicine at the Gill Heart Institute, University of Kentucky, USA, analysed data from 4,060 AF patients who had enrolled in the landmark Atrial Fibrillation Follow-up Investigation of Rhythm Management (AFFIRM) trial in order to determine the relationship between digoxin and deaths in this group of patients.
They found that digoxin was associated with a 41% increase in deaths from any cause, after controlling for other medications and risk factors, and that an increase in deaths occurred regardless of gender or the presence or absence of underlying heart failure. Digoxin was also associated with a 35% increase in deaths from cardiovascular causes, and a 61% increase in deaths from arrhythmias (problems with the rate or rhythm of the heart beat).
Professor Elayi said: "These results mean that among AF patients taking digoxin compared to those not on digoxin in the AFFIRM trial, within five years one additional patient out of six will die from any cause, one additional patient out of eight will die from cardiovascular causes, and one additional patient out of 16 will die from arrhythmias.
"These findings call into question the widespread use of digoxin in patients with AF, particularly when used for controlling AF rate in a similar way as in the AFFIRM trial."
Until now, there have been limited data on the use of digoxin in AF patients. "Digoxin in AF patients has hardly been studied," said Prof Elayi. "The main prospective randomised controlled trials available with digoxin were performed in patients with heart failure and sinus rhythm, excluding AF patients."
As a result of these findings, the authors conclude in their paper: "Our study underscores the importance of reassessing the role of digoxin in the contemporary management of AF in patients with or without HF." (sursa)



luni, 26 noiembrie 2012

Ipoteză șoc, șocantă, INEDITĂ, incredibilă, secretă și bine-nțeles că SEXY

Ipoteza șoc, șocantă, inedită, incredibilă și secretă este că jurnaliștii n-au ajuns în halul acesta peste noapte. Publicațiile scot pe tarabele virtuale ceea ce se vinde. Dacă s-au numărat mai multe click-uri atunci când titlul are un cuvânt tâmpit și cu totul nepotrivit pentru conținutul articolului, dar care este scris cu majuscule, atunci asta se practică.

Iar jurnaliștii sunt și ei supuși unei selecții naturale. Cei care se pot coborî la nivelul de jos al intelectului pentru a da satisfacție turmei de oameni însetați de gunoaie încep să devină favorizați. Iar dacă reușesc să facă asta într-un mod natural, fără un „efort de coborâre”, atunci succesul devine garantat. 

Dar aici rolul important îl joacă foamea publicului. Și publicul este atras de ceea ce este șocant, inedit, incredibil, secret, sexy, macabru, erotic, cutremurător, uimitor, cel mai și interzis. Publicul mai este atras și de chiloți și dezvăluiri. Dacă vrei trafic atunci acestea sunt cuvintele sexy. Și neapărat cu majuscule. Pentru că acest public atras de aceste cuvinte mai are o proprietate anume: preferă oricând să citească cuvântul CRACI dintre multe alte cuvinte scrise mai mărunt decât un titlu care să exprime cât de cât ceea ce conține articolul.

Așa că acest cititor dacă vede CRACI în titlu este deja cucerit. Dacă sunt CRACII Nicoletei Luciu cu atât mai bine. 

Titlurile din presa noastră (pretinsă de calitate) nu mai sunt menite pentru a rezuma într-un mod cât mai  veridic conținutul articolului. Titlul este doar un cârlig fără referire veridică la conținut. Una este să scrii un titlu veridic și să-l formulezi într-un mod care funcționează drept cârlig și cu totul alta este să te îngrijești doar de cârlig. La noi din păcate a rămas doar cârligul. 

Uneori chiar și conținutul este sacrificat în același mod. Înțeleg că înflorești cu privire la cine știe ce crimă și dramatizezi de dragul audienței relatarea, dar presa de la noi a căzut într-o extremă periculoasă. Dramatizează și înflorește atât articolul în care apar CRACII Nicoletei Luciu cât și articolul în care relatează despre cine știe ce studiu științific.

Așa că dacă în articolul original (la noi jurnaliștii nu sunt în stare să citească ei înșiși un articol științific și apoi să scrie un articol jurnalistic, ei citesc doar articole jurnalistice scrise de străini care au citit articole științifice și apoi „traduc” doar articolul jurnalistic) este vorba despre probabilitate în articolul din presa românească se vorbește despre certitudine. Dacă-i vorba despre posibilitate se scrie numaidecât despre un pericol foarte probabil. Dacă-i vorba despre dieta mediteraneană atunci ne referim degrabă la porcul românesc. Dacă-i despre femeile din China atunci e despre femeile de Olt.

Citeam într-o publicație cu tradiție de la noi că 27% din femeile care consumă 2 cafele pe zi sunt infertile. M-a intrigat o asemenea pretenție (mai ales că am o prietenă care încearcă de o vreme să rămână însărcinată și consumă 2 cafele pe zi) așa că am făcut un pas mai departe și am verificat sursa indicată. Nici vorbă despre asemenea informație în sursă. Le scriu. Îmi răspunde o doamnă că nu ea a scris articolul (imaginați-vă: scrii la adresa de email a redacției cu privire la o problemă apărută în publicație și îți răspunde cineva de acolo că nu a fost el). Îi răspund că nu are importanță cine, că eu mă refer la informație. Pot să-mi indice o altă sursă? N-am mai primit niciun răspuns. Am scris iar, i-am rugat atunci să șteargă articolul ținând cont că dezinformează. Niciun răspuns. Articolul tot online.

De aici eu înțeleg că redacția în sine nu-și bate capul cu veridicitatea. Ei au trecut de mult de la ale jurnalismului. Acum ne ocupăm cu altceva: să ținem ocupate niște minți care salivează după gunoaie. În lumea produselor palpabile fizic e greu să-i vinzi cuiva fără să se plângă o bucată de baligă în loc de pâine. În lumea informației (cel puțin la noi) te vei trezi că se refuză pâinea, iar baliga are un loc de cinste în numărul de clickuri. 

Iar în acest mod presiunea selectivă din redacții își face jocul. Horoscopului i se face copy-paste. El este așa cum l-a scris „cercetătorul”. Informației științifice i se taie și i se adaugă - căci dacă nu e destul de horoscopizată nu se vinde.

Asta e societatea în care trăim. Oamenii care votează. Oamenii care evaluează valoarea de adevăr a politicienilor (de ce credeți că unii politicieni își permit să scoată contradicții de la o zi la alta?). Ca politician este suficient să citești presa românească pentru a-ți da seama că cititorilor care o consumă poți să le spui orice, numai solicitant pentru creier să nu fie. Este suficient faptul în sine că o astfel de presă există pentru a-ți da seama că ea există ca reacție la o anume calitate a cititorilor (a celor mulți, cei care contează comercial și electoral).

duminică, 18 noiembrie 2012

Clasa politică e scuipată din gura poporului

În ultimul timp am văzut că se conturează tot mai clar un fel de demarcație între societate și clasa politică. Se spune că clasa politică își urmează propriile interese (în detrimentul societății), este coruptă și fură. Nu am nicio intenție să neg că lucrurile ar sta întocmai. Sunt totuși intrigat cu privire la această demarcație între politicieni și restul populației. Și aici am de făcut câteva observații.

Politicienii, înainte să fie politicieni, nu au fost politicieni. Știu că este un lucru evident, dar vreau să-l subliniez pentru ceea ce urmează. Singura sursă de politicieni este societatea. Ei nu iau naștere în mod inexplicabil sau sunt aduși tocmai din fundul iadului de Satan însuși cu cine știe ce nave spațiale. Politicienii au adresă, buletin, organe genitale, urechi și cam tot ceea ce are și omul din societate: societatea generează politicienii.

Iar în această societate șpaga se simte acasă. Pentru unii salariile nu reprezintă o răsplată pentru munca depusă, ci mai degrabă o răsplată pentru a te deplasa la locul de muncă. Dacă este să se și muncească atunci e nevoie de un altfel de răsplată: șpaga.

Care este subiectul principal de discuție în saloanele din spitalele din țara asta? „Tu cât i-ai dat?”, „Tu cât îi dai?”, „Da' la asistentă?” „Ciocolată și 5 lei?” „Da' la anestezist?” „Două milioane?” „Îi dai după ori înainte?”.

Pe trenurile de la CFR nu avem de-a face cu niște călători cinstiți și nași corupți. Doar nu se urcă cinstitul călător cu bilet în tren ca mai apoi să-i deie șpagă la controlor. Călătorul se urcă fără bilet ca să-i dea șpagă în valoare mai mică decât biletul. Asta e afacerea. Biletul costă 10 lei. Călătorul dă 5 lei șpagă și câștigă 5 lei.  Controlorul ia 5 lei șpagă și câștigă 5 lei. CFR pierde 10 lei.

Iar călătorul se coboară liniștit din tren și-l scuipă pe cutare politician direct în fața electorală de pe afișul din gară. Călătorul se simte cinstit. El nu a furat „atât de mult” precum politicianul a furat (sau urmează să fure).

Dar (parte din) motorina de la utilajele firmelor și primăriilor unde ajunge? Dar toate dozele de Red Bull care se sorb pe ascuns de către angajați Metro (puteam spune și Real, Auchan sau altele, dar nu denumirea e importantă)?

Fenomenul interesant este că toți acești cetățeni neonorabili ai țării se simt cetățeni onorabili ai societății. Ei pentru încă 50 de lei ies în stradă și stau 3 zile în protest (atâta timp cât trebuie să stai sau să te plimbi în protest, dar nu să muncești în protest).

Cât este de extins fenomenul cetățeanului neonorabil care se simte om de calitate, muncitor și care „n-a dat în cap în viața lui cuiva”? Au existat sondaje care, dacă-mi aduc aminte bine, indicau că fenomenul este extins. Dar probabil că încă un mod de a ne da seama că este extins este să ne uităm la obișnuință

Dacă medicii sunt obișnuiți să primească șpagă, dacă nașii sunt obișnuiți să nu rupă bilete, dacă funcționarii sunt obișnuiți să nu dea un loc fără mită unui comerciant la cutare festival și dacă în rândurile comercianților sunt obișnuiți să ascundă totdeauna la timp produsul pentru care ar fi amendați de OPC dacă ar fi prinși că-l comercializează (și alte obișnuințe) atunci cred că acesta este un indicatorul al faptului că fenomenul este obișnuit într-o mare parte a societății.

Mai sunt și alte aspecte aici. Câți dintre îndrumătorii de lucrări de diplomă sunt conștienți că-și îndrumă îndrumații spre o lucrare slabă calitativ (plagiată sau superficială)? Câți îndrumători, profesori ori conferențiari au ei înșiși lucrările plagiate? Câți studenți își cumpără lucrările de diplomă? Cu privire la studii în general fenomenul obișnuinței este din nou bine exprimat. Eu l-am experiementat în timpul facultății în felul următor: ești anormal/ciudat/zgârcit dacă nu copiezi sau/și nu-i lași pe alții să copieze de la tine.

Ideea cu obișnuința dusă mai departe ar arăta cam așa în raport cu clasa politică: nu e normal ca clasa politică să fure atât de mult pentru că noi, cei ce suntem societatea, nu am reușit să ne facem obiceiul de a fura împreună suficient de mult timp.

Odată ce există un obicei iar eticheta „și alții fac” se plimbă nestingherită prin văzduh este foarte ușor să acceptăm fenomenul ca unul normal și noi înșine să ne simțim oameni cinstiți. „Politicienii sunt hoții, nu societatea” este o etichetă pusă de unii membri ai societății în virtutea faptului că nu și-au format un obicei din a fura împreună cu politicienii. Este suficient însă ca cel care strigă „hoții” să ajungă în parlament și să aibe ocazii și să-i vadă pe alții cum profită de ocazii în mod constant. Virusul se transmite ușor, diferența este doar de sumă: ieri furai motorină din mașina pe care o conduceai pentru primărie iar azi furi direct banii de motorină (dar valoric mai mult).

Dacă am reuși să punem cap la cap sumele pe care cetățenii le-au „furat” de la CFR oare ce sumă ar ieși? Dacă am pune cap la cap valoarea orelor de muncă pe care cetățenii le-au furat și au fost totuși plătiți pentru ele? Vorbesc aici despre fenomenul Dorel.

Și pentru că avem de-a face cu niște infracțiuni cunoscute societății și petrecute chiar sub nasul și în sânul acesteia, cei care nu le practică sunt totuși compromiși într-un fel: ai văzut o grămadă de infracțiuni și n-ai denunțat niciuna.

Dacă într-o oarecare măsură asta este societatea românească atunci de ce ne-am aștepta ca cei care reprezintă societatea românească să fie altfel? Oare cel care „se descurcă” să plătească doar jumătate din biletul de tren nu ar profita dacă ar avea ocazia să fure o sumă proporțional mai mare? Oricum îl vedem că face acest lucru în mod consistent: de fiecare dată când are de parcurs o distanță proporțional mai mare cu trenul, și plătește doar jumătate, a furat proporțional mai mult. 

De ce nu ar face asta dacă ar ajunge în politică unde proporția crește de milioane de ori? Există într-un mod magic ideea întipărită în mintea cetățeanului de rând că suma maximă pe care o poți fura și să rămâi totuși om cinstit este cutare?

Dar unii cetățeni ajung în politică și așa cum cetățeanul de rând fură de la CFR fură și el probabil tot de la CFR, dar sume mai mari.

Dacă societatea în sine ar fi mai responsabilă și mai cinstită, dat fiind că din rândurile ai ajung politicienii politicieni, ar reflecta și ei societatea din care fac parte. 

Așa că nu văd rostul de a striga „politicienii sunt hoți” decât dacă nu cumva ne speriem de oglinda în care ne oferă șansa să ne privim ca societate.

P. S. Nu vreau să transmit în niciun fel ideea de „toți” în sensul de „toți din societate care au lucrări de diplomă au plagiat” sau „toți care au mers cu trenul nu și-au luat bilet”.




sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Tu unde ți-ai pus cuantificarea?

În ultimii ani am învățat un lucru de care dacă ar fi să mă dezlipesc vreodată ar trebui să depun un efort consistent. Este vorba despre cuantificare.

Pentru a ilustra ce înțeleg practic prin acest termen gândiți-vă la următoarea întrebare: „Oare petrec prea mult timp pe facebook/internet într-un mod lipsit de productivitate?”.

Sunt convins că întrebarea asta cade ca din cer pentru unii. Și cum s-ar putea altfel dacă nu ți-ai pus niciodată măcar una dintre problemele următoare?

  • nu ai definit într-un mod palpabil ce înseamnă timp productiv/neproductiv petrecut pe facebook sau internet în general
  • nu ai definit ce înseamnă „prea mult”
  • nu ai cuantificat cât timp de orice fel petreci pe facebook/internet
  • nu ți-ai planificat să-ți petreci timpul într-un fel și nu în altul
Și chiar dacă ai avea foarte clar în minte ce înseamnă timp petrecut în mod neproductiv pe internet și ce înseamnă acel „prea mult” ar fi cu totul inutil dacă nu ai apela la elementul cuantificare

Ce rost are să știu că limita mea de beri este undeva la numărul 2 când nu am stomacul aproape plin cu mâncare dacă nu cuantificat în fapt că deja am ajuns la numărul 2 în urmă cu o bere?

Și încă un lucru important despre cuantificare este că pentru a fi eficientă se impune separarea de evaluarea subiectivă: într-un mod lipsit de mistere există în noi tendința ca timpul petrecut pe facebook sau făcând nimicuri să pară mai scurt decât este. O oră s-ar putea să zboare de parcă nici n-a fost, iar la întrebarea „Oare petrec prea mult timp pe facebook/internet într-un mod lipsit de productivitate?” s-ar putea să răspund fără nicio urmă de nesinceritate că „nu prea mult”.

Există și un aspect amintit mai sus fără de care cuantificarea este cu totul fără de rost. La ce să-mi număr berile, minutele, anii și banii dacă oricum nu am niciun fel de plan și sunt o persoană care se lasă în voia sorții? De ce să știu că e DOI dacă doi nu înseamnă nimic altceva decât un număr? De ce să știu că facebook = o oră pe zi dacă oricum nu mi-ar păsa nici dacă facebook ar fi egal cu „3 ore pe zi”?

Cuantificarea are mai multe roluri decât a ne da o mână de ajutor în a ne organiza o viață. Are un anume rol în evaluarea pretențiilor de adevăr (să zicem că poate funcțina ca un soi de ajutor pentru gândirea critică). Am văzut azi într-un pliant emis de Praktiker umătoarea frază: „cumpărând mai mult economisești mai mult”. Evident că dacă începi să cuantifici prin exemple concrete respectiva afirmație vei vedea că de fapt cumpărând mai mult, indiferent de P (unde P este procentul de discount < 100%) cumpărând mai mult rămâi fără mai mulți bani. Iar dacă cineva pretinde că are acces la (sau este el însuși) un sistem de predicție al unor fapte (prețul pe bursă, prețul benzinei, venirea următoarei glaciațiuni, etc.) sunt curios în ce fel poate fi cuantificată o astfel de capacitate de predicție. Poți să rămâi la nivelul afirmației (iar eu să-ți răspund că te cred, nu te cred sau că nu sunt interesat), dar care este pasul următor? Există unul?

Și ca o provocare aș lansa următoarea deranjantă: Fără un sistem de a-ți cuantifica timpul, banii, pretențiile, energia, somnul și sănătatea (de toate felurile) tu ești o persoană care are o părere mai bună despre sine decât reflectă realitatea. Autoiluzionarea este cel mai lesne mod de a ne simți bine cu noi înșine: nu necesită efort real de a ne crește cu adevărat calitatea. De ce să facem eforturi pentru a fi cu adevărat buni (orice ar însemna asta) dacă putem foarte bine să credem pe gratis despre noi că suntem buni?

vineri, 9 noiembrie 2012

E-learning: CourseTalk

pixabay.com
CourseTalk este un site facilitează găsirea cursurilor online de calitate. Are și un sistem de rating al cursurilor, dar cum site-ul este destul de nou și voturile puține acest sistem nu cred că reflectă nici pe departe valoarea reală a cursurilor.

Ideea de a putea participa online la cursuri ținute la/de universități precum Stanford nu s-a părut un fel de minune acum un an. De atunci „industria” a explodat și se pare că stârnește entuziasm la nivel internațional (cel puțin printre cei interesați să învețe ceva).

De curând s-a alăturat și Georgia Tech cu un curs despre „Computational Investing”.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Nevoia de a crede că avem dreptate


De-a lungul timpului mi-am schimbat crezurile despre o grămadă de „lucruri”. Față de unele nu am trecut doar o dată de la „ceea ce credeam” la „ceea ce cred acum” – salturile au fost de multe ori de felul: de la „ceea ce credeam odată” la „ceea ce am crezut înainte de a-mi schimba din nou părerea” și apoi la „ceea ce cred acum”.
Câteodată însă unele crezuri ajung să-ți fie atât de dragi încât devine foarte greu să iei în considerare dovezi sau argumente care le-ar putea da peste cap. Astfel de dovezi și argumente pot fi păstrate pe un fel de piedestal al posibilității îndepărtate și niciodată pe cel al realității imediate. Poți să dai dovadă de o gândire sclipitoare într-un domeniu în care nu ai convingeri atât de adânci și pe de altă parte să fii îngust la minte tocmai față de convingerile/domeniile cele mai dragi.
Parcă ar fi un soi de farsă pusă la cale de mecanisme ascunse ale ființei umane: să defilezi precum un mare iubitor al adevărului, precum un om rațional care ține cont de evidențe și argumente, și tocmai acolo unde ai pus însemnul „cel mai important domeniu al vieții mele” să nu-ți pese defel de adevăr, dar să-ți pese în schimb de acel sentiment, „am dreptate”, – adânc înrădăcinat și acaparând judecata sănătoasă.
Vorbesc din proprie experiență. Vorbesc probabil și din experiența altora. Dar nu vorbesc aici despre „care este adevărul” ci pur și simplu despre un fenomen care este probabil, diferit cantitativ, prezent în toți oamenii: în creaționiști, evoluționiști, oamenii de stânga, oamenii de dreapta, conservatori, oamenii pro-avort, oamenii anti-avort, creștini, musulmani, hinduși, etc.
Când diferite tabere intră în dezbatere nu se pune aproape niciodată problema „ascultării și evalurăii unui punct de vedere diferit” ci doar a „ascultării unui punct de vedere diferit în vederea creării aparenței de interes față de ceea ce spune interlocutorul când de fapt singurul interes în toată această poveste este acela de a te eschiva și a-ți păstra crezul dacă argumentele sunt prea puternice sau de a-i da peste nas interlocutorului dacă s-a întâmplat să facă o greșeală în prezentare”. O ilustrație aproximativă ar fi aceea a unui om care-i oferă altuia o cană în care se află un anume conținut iar cel care primește cana ignoră cu totul conținutul și privește la posibilele fisuri fine din smalțul cănii ori la defectele de fabricație precum culoarea diferită într-o zonă față de alta, iar dacă se întâmplă să fie ciobită atunci dezbatarea este câștigată în mod incontestabil.
Între timp lucrul care te face să te simți bine și să mergi mai departe este pur și simplu sentimentul că ai dreptate. Nu trebuie să ai cu adevărat dreptate, îți ajunge să crezi că ai dreptate – acesta este combustibilul. Și te scutește de o grămadă de bătăi de cap: poți ignora orice contraargumente (pentru că ele în mod necesar trebuie să fie viciate din moment ce tu crezi că ai dreptate). Și sigur că te poți simți și superior făcând parte dintr-o anume pătură a oamenilor care au un anume crez: fie ești special fiind o creație a lui Dumnezeu, fie ești luminat pentru că ai renunțat la crezurile medievale ale unor oameni a căror IQ mediu este cu peste 15 puncte mai scăzut decât al tău, fie  găsești tu ceva care să te facă superior în funcție de crezul la care se întâmplă să aderi.
Pentru unii ar putea fi o noutate dacă le-aș spune că încercările de conservare a unui cutare crez nu sunt totuna cu încercările de a descoperi adevărul. De multe ori se întâmplă să fie tocmai două căi în direcții opuse (iar în unele cazuri, în funcție de scopul pe care ți l-ai fixat în viață, s-ar putea să nu aibă niciun fel de rost formarea unei păreri despre un anume subiect).
Întrebați-vă și voi dacă vă folosește la ceva să porniți o investigație în care să investiți timp serios pentru a descoperi care este numărul de țâțe de pe ugerul unei vaci Holstein.

The Truth About Dishonesty

Niște descoperiri interesante despre comportamentul uman și mecanismele care ne împing spre a fi un fel de hibrizi morali.


marți, 6 noiembrie 2012

Autodidacticism de voie, de nevoie


Ai pățit unul din următoarele lucruri?
Wikimedia Commons
  • Ai pățit să ți se predea la școală că X este în cutare fel, să mergi acasă, la cămin sau pe unde îți duci veacul și să te informezi puțin mai larg – citind de exemplu câteva studii recente, mai recente decât cursul vechi de ani și ani al profesorului, și apoi să fii taxat la examen că nu ai spus lucrurile așa cum sunt scrise în curs?
  • Ai pățit să mergi la școală, profesorul să predea de pe „slaiduri”, tu să nu scrii (de fapt să citești altceva pe sub bancă – nu pentru că nu ai fi interesat de materie, dar în ritmul lui de dictare nu ai altceva de ales: ori dormi, ori citești ceva interesant să rămâi treaz) și să îți amintească din 5 în 5 minute să scrii? Iar apoi, ca tabloul să fie complet, să te trezești că cere un stick pe care să vă pună cursul după ce e încheiată predarea?
  • Ai pățit ca profesorii tăi să nu fie la curent cu bibliografia recentă a domeniului în care se presupune că sunt profesori/lectori/asistenți universitari?
  • Ai pățit să ți se ceară să redai informație în loc să ți se verifice nivelul de înțelegere al informațiilor?
Unii profesori din păcate nu sunt altceva decât niște neghiobi care poartă eticheta de profesor. Da, neghiob este cuvântul potrivit. Dacă nu ești pasionat de materia lui, atunci te face să o urăști. Dacă ești pasionat, atunci funcționează ca o frână. Și cui să te adresezi pentru „mai mult” dacă nu profesorului?
Unii nu ajung pe la olimpiade naționale ani la rând doar pentru că li s-a întâmplat ca în clasa a VII să se îndrăgostească de cine știe ce fată bună la învățătură (despre mine vorbesc aici). Ajung acolo (și mai departe) pentru că sunt pasionați de un anume domeniu.
Dar ce faci când dai peste un profesor din acela neghiob? Și așa ajungem la autodidacticism.
Diplome se obțin ușor azi. Educația se obține mai greu. Probabil că greutatea de obținere a educației este direct proporțională cu ușurința de obținere a diplomei.
Pe de altă parte, dacă prin autodidacticism înțelegi doar faptul că „înveți singur” atunci cred că e o problemă cu termenul. Păi toți care învață, fie că sunt ori nu autodidacți, învață singuri. Eu învăț, nu profesorul în locul meu. Delimitarea este făcută doar la sursa informației, nu cu privire la latura „învață singur”?
Despre avantajul de a avea lângă tine, la fiecare pas, un adevărat maestru în acel domeniu nu are rost să vorbim. Sigur că e un avantaj. Dar dacă ai lângă tine un neghiob sau un mediocru? Informațiile pe care ți le poate oferi le poți obține la fel fel de bine (de fapt mult mai bine, și la zi) și singur. Nu ai nevoie de cineva care să-ți dicteze informații depășite din anul ’92.
Cel mai mult timp l-am pierdut în facultate: câte 2-4-6 ore de curs în care cineva se apuca să-ți dicteze informație de pe un slide. Și apoi îți dădea și slide-ul acasă. Și ce să mai zic că am mers la examen, i-am spus informația de pe slide și a spus că nu e corect. Mă înțeleg că am chiulit de la unele cursuri, în special de la astfel de cursuri.
În contextul în care adevărații profesori maeștri sunt o raritate în învățământul nostru, cu toții care învățăm suntem autodidacți de fapt. Unii suntem niște autodidacți șchiopi, pentru că operăm cu informațiile și limitele unor persoane care n-au ce căuta în învățământ.
Așadar, dacă ai un profesor bun, bucură-te de el. Folosește-l la maxim. Bate-l la cap. Scoate tot ce e mai bun de la el (dacă te doare de materia lui). Dacă ai un profesor care este acolo doar pentru că cineva trebuie să fie pe post, atunci lasă-l. Există alternative. Sunt valabile și dacă nu ai profesor deloc (sau ai făcut o facultate deja, fără să înveți mare lucru):
  1. Definește-ți domeniul de interes cât mai clar. Nu ai toată viața la dispoziție să înveți și să citești tot felul de rahaturi irelevante. Vrei să fii profesionist în acel domeniu. Diploma este o problemă secundară. Oricum se dă și pe merit, și degeaba.
  2. Leagă relații cu persoane care au aceleași interese: schimbul de informații, de cărți, de idei este mai productiv decât relația cu profesorul frână.
  3. Nu uita că suntem în era supraspecializării. Aproape că nu mai există practicieni de chirurgie generală. Și cei care au un astfel de titlu își împart de fapt pacienții pe organe. Acesta este doar un exemplu din lumea medicală. Dar este cam la fel și în alte domenii. Nimeni nu poate preda toate limbajele de programare, nimeni nu poate fi profesor sau doctor în toată istoria. Așa că încearcă să ai o viziune de ansamblu asupra domeniului scroafă și apoi alege-ți un porcușor pe care să-l îngrași. Altfel există riscul să te pierzi în era informației.
  4. Stai conectat la ultimele informații din acel domeniu. Urmărește ultimele cărți publicate, ultimele studii, ultimele inovații. Nu ești autodidact în sensul că tu însuți faci descoperirea. Ești autodidact prin faptul că accesezi informația, o practici și o stăpânești. Dacă tu însuți vei face descoperiri, felicitări. Dar până atunci trebuie să știi ce s-a descoperit. Ce folos să îți bați capul să inventezi roata de la cine știe ce căruță doar pentru că ți-a fost lene să mergi în satul vecin și să vezi cum se dau pe trotinetă copiii?
  5. Practică ce ai învățat tot timpul. Învață practicând.  Conceptul de learning by doing nu este doar vorbă în vânt. Dacă ești student la medicină, atunci ai acces cam peste tot în spital/clinică. Dacă înveți statistică, atunci ai acces la o grămadă de date pentru a le manipula în scop instructiv. Dacă ești la informatică, atunci ai la dispoziție siturile NASA și FBI care așteaptă să le faci un audit de securitate gratuit. Am glumit aici. Dar ai cu siguranță acces la un calculator pe care poți programa până îți tocești tastatura (ori degetele).
  6. Fii profesionist, nu diletant. Dacă înveți un lucru doar pentru că „trebuie să ai și tu un job”, atunci nu e cazul. Ai diplomă, ai job. Așa că stai liniștit, poți să rămâi și fără învățătură. Diploma se ia fie că înveți, fie că nu înveți. Pentru ceilalți, în cazul cărora nu este vorba pur și simplu doar de a avea un job, ar fi bine să sune diferența între profesionist și diletant.
Cam astea ar fi niște lucruri de început. Ținerea cu sfințenie a primelor cinci puncte îl vor implica în timp și pe al șaselea. A te preocupa de al șaselea și a le neglija pe cele cinci, îl face pe cel din urmă imposibil de atins.

Efectele activității sexuale asupra sănătății

Este vorba despre un articol pe care l-am descoperit de curând și care trece în revistă anumite studii care au evidențiat efectele activității sexuale asupra sănătății. Câteva lucruri pe care le-am reținut:


  1. Sexul scade nivelul de stress și presiunea arterială
  2. Sexul crește imunitatea
  3. Sexul poate contribui la scăderea în greutate
  4. Bărbații care fac sex de două sau mai multe ori pe săptămână au de două ori mai puține șanse de infarct miocardic decât cei care au făcut sex mai puțin de o dată pe lună (e un mit faptul că bătrânii pot avea accindent vascular cauzat de activitatea sexuală - sau cel puțin nu există dovezi că așa ar sta lucrurile)
  5. Îmbrățișează-ți femeia :se va purta mai bine și va avea și presiune diastolică mai scăzută
  6. Sexul contribuie la eliberarea endorfinelor. Dacă te-ai ales cu o cotonăgeală de undeva sau ai o durere de cap e cazul să recurgi la un remediu cu totul natural (nu naturist).
  7. Ejaculările mai dese se pare că duc la scăderea riscului de cancer la prostată
  8. Exercițiile Kegel - în cazul femeilor. Cei cărora nu le spune nimic expresia „exercițiile Kegel”: un prieten pe nume Google e pregătit să vă răspundă.
  9. Somn mai bun.
Pentru cei care doriți să intrați în detaliile articolului, aveți AICI linkul.

Imported: Ce gust are linux?


Sunt convins că mulți dintre utilizatorii de windows nu au habar ce înseamnă cu adevărat linux (corect: gnu-linux). Aș enumera aici câteva cuvinte cheie prin care sper să atrag atenția asupra a ceea ce reprezintă lumea linux în anul 2012: 
  • performanță
  • stabilitate 
  • free-open source software (fără compromisul calității) 
  • user friendly 
  • productivitate

Aș putea să enumăr mai multe din ceea ce cunosc dar prefer să mă raportez la ceea ce deja am experimentat ca utilizator.
Dintre cei care au fost curioși să experiementeze un sistem linux mulți au rămas ani de zile cu gustul amar al unui sistem greu de utilizat și care are nevoie de o grămadă de comenzi date din consolă pentru a-l aduce pe o linie de plutire acceptabilă pentru folosirea de zi cu zi. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimii 5 ani. Deși poți face la fel de multe lucruri din consolă/terminal ca și acum 10 ani nu ești legat de ele în niciun fel (iar în cazurile rare în care ai putea avea nevoie de așa ceva este suficient să operezi cu un simplu copy-paste – deoarece comunitatea este suficient de mare încât să găsești răspuns imediat (google) la orice problemă ai putea întâmpina).
Nu sunt un „windows hater” – folosesc windows zilnic de doi ani de zile (pentru programare .NET) și pot spune că am fost impresionat de stabilitatea sistemului de operare Windows 7. Îl folosesc și acum dar din Virtual Box de pe Ubuntu 12.04 LTS.
De curând a fost lansat Ubuntu 12.10. Îl recomand celor care sunt pur și simplu curioși, dornici de ceva nou sau care au o experiență proastă pe Windows (avertisment: s-ar putea să vă placă, să observați că e mai stabil și mai performant).
Câteva informații: sistemele de operare linux se prezintă sub forma a zeci de distribuții (distros). Când auziți despre Ubuntu, Fedora, Mint, PC Linux, openSUSE, Debian, Mandriva (și alte câteva zeci sau sute) este vorba de fapt despre distribuții linux: unele dintre ele avânt echipe mari de dezvoltare în spate (cum ar fi Ubuntu – susținut deCanonicalFedora susținut de Red Hat și openSUSE susținut de SUSE). De regulă pentru instalare veți descărca un fișier .iso (o imagine pe care o scrieți pe un CD/DVD) obținând astfel un Live CD – asta înseamnă că puteți rula sistemul de operare fără să instalați absolut nimic pe calculator. Puteți experimenta și testa. Dacă vă hotărâți să instalați un sistem de operare aveți două variante:
  • Îl salutați pe Windows și instalați Linux în loc.
  • Instalați Linux pe lângă Windows (obținând ceea ce se numește dual boot – la pornirea calculatorului optați care sistem de operare să ruleze).

Mai sunt și alte variante. De exemplu cea pentru care am optat eu (am doar Linux instalat, iar Windows este instalat „virtual”). Dacă aveți nevoie doar de anumite programe și nu puteți renunța la Windows (doar) din cauza lor puteți testa dacă programele respective pot fi rulate pe Linux folosind Wine. Am înțeles din experiența altor utilizatori că de multe ori au câștigat un plus de performanță la rularea programelor în acest mod.

Imported: Ce aștept de la filmul Hobitul?


Am văzut (pe Goodreads) mulți fani ai cărților lui Tolkien dezamăgiți de apariția lui Galadriel în următoarea trilogie (prin cuvântul „trilogie”, în acest articol, mă refer la trilogie de filme, nu de scrieri) a lui Peter Jackson. Ba chiar se întrebau cum vor fi pictați în film elfii pădureni: dacă se va păstra caracterul dat de Tolkien în carte sau se va încerca o „îmbunătățire” a lor (ținând cont de faptul că există o așteptare în audiență ca elfii să fie „pozitivi”).
Cei care am citit cărțile lui Tolkien, și mai ales Silmarillion, știm că au existat elfi mult mai înțelepți și mai glorioși dar mai răi decât elfii pădureni din Hobitul – ba mai mult, elfii pot fi mai răi chiar și decât oamenii. Ba chiar o știm și pe Galadriel ca fiind printre cei care au întors cândva spatele celor care l-au trimis pe Gandalf. Anii ei îi întrec, din câte știu, pe ai tuturor celor care apar în Hobitul și Stăpânul Inelelor (cu excepția lui Sauron, Saruman, Radagast, și Gandalf). Apariția ei în Hobitul ar altera cu siguranță litera cărții Hobitul, dar nicidecum pe cea din Silmarillion.
Dar cine spune că un film trebuie să respecte litera cărții pe care o ecranizează? Ar fi aici discutabilă chiar și o astfel de posibilitate. Iar pentru că este vorba tocmai de Hobitul, să nu uităm că Hobitul este o scriere adresată copiilor în primul rând – pe când filmul Hobitul, nu. Aici nu suntem în situația de a continua trilogia Hobitul pentru copii cu o trilogie adresată unei audiențe mai mature. Trilogia Stăpânul Inelelor deja există – și cred că sunt mulți cei care au fost încântați de film și n-au citit cărțile (și cu atât mai mult nu s-au apucat să citească Silmarillion). O respectare a literei din Hobitul ar fi pentru aceștia o dezamăgire: și nu i se poate pretinde lui Peter Jackson să ignore acest aspect doar de dragul de a realiza o ecranizare cât mai apropiată de cartea Hobitul.
Dacă m-aș aștepta ca trilogia Hobitul să fie o redare cu acuratețe a firului povestirii și a intrigilor din cartea Hobitul, atunci m-aș aștepta să fie un serial întins și nicidecum o trilogie (deși unii sunt de părere că și o trilogie este prea mult pentru o carte scurtă precum Hobitul – dar ei spun asta tocmai pentru că se așteaptă ca filmul să ignore cele mai multe aspecte din carte).
Așa că sunt pregătit să văd o bună parte din mintea lui Jackson (și de ce nu aș fi bucuros de asta mai ales că este vorba de un film pe care acesta îl regizează?). Doar nu vorbim aici despre rescrierea cărților lui Tolkien. Pe mine nu mă supără cu nimic oricât de mari ar fi schimbările, din partea mea poate să apară însuși Tulkas în film. Aștept ca filmul Hobitul să aibă calitate ca film, nu vreau să-l evaluez în comparație cu scrierile lui Tolkien.
Nu e carte, oameni buni, e film. Și dacă e film hai să fie film: oare chiar vreți ca o trilogie oricât de strălucită să poată fi pusă în locul propriei imaginații care poate hălădui pe unde o taie capul în timp ce lecturați Silmarillion, Hobitul sau Stăpânul Inelelor?

Imported: Învață Python cu Google – plus UDACITY din nou


Azi am dat „join” la câteva grupuri pe LinkedIn și așa am ajuns la o informație care ar putea fi prețioasă pentru unii. Pentru mine este.
Mă refer la Google Python Class. Pentru cei care nu știu ce e Python nu pot spune acum decât că este un limbaj de programare. Google și Class presupun că știe toată lumea ce înseamnă.
Am înțeles că este nevoie de ceva cunoștințe apriorice (să ai o experiență minimă cu un alt limbaj de programare) pentru a duce la bun sfârșit materialul.
Pentru cei care doresc totuși să învețe și nu au astfel de experiență le recomand un alt link care nu presupune decât voință: CS101Intro to Computer Science. Este vorba despre un curs de pe Udacity, iar despre Udacity am amintit de ceva vreme.
Cu ocazia asta amintesc și faptul că pe 25 iunie se vor deschide două noi clase: o clasă de statistică și una de logică și matematică.
  1. Introduction to Statistics: Making Decisions based on Data (ST101)
  2. Logic & Discrete Mathematics: Foundations of Computing (CS221)
Am amintit doar două dintre cursuri pentru că acestea prezintă un interes anume pentru mine și la care m-am înscris, sunt însă și altele care încep la aceeași dată. Cei care sunt interesați (și) de alte domenii vă rog să accesați acest link – poate găsiți un curs și vă hotărâți să-l urmați.
P. S. Procedura este simplă – dați click pe butonul Enroll, creați-vă cont și gata. Se obțin și certificate de absolvire a cursului (cred că are și calificativ) și există și oportunități să fiți contactați de angajatorii care colaborează cu Udacity. Am înțeles că un absolvent a reușit să ajungă chiar la Google prin intermediul Udacity.

Imported: Am descoperit Udacity


Ieri am dat de o postare mai veche a lui Peter Norvig pe Google+. Era vorba despre o invitație la un curs online gratuit: „The Design of Computer Programs”, ținut pe Udacity.

Poate unii n-ați auzit nici despre Peter Norvig și nici nu vă încântă ideea de curs online gratuit. Pentru că tot ce e gratuit trebuie să fie de proastă calitate, nu? Probabil că așa am fost învățați în țărișoara noastră. Dar pe alte meleaguri se pare că există oameni care sunt pasionați de a răspândi în jur ceea ce știu mai bine.

Să-i lăsăm pe cei de la Udacity să se descrie singuri:
We believe university-level education can be both high quality and low cost. Using the economics of the Internet, we've connected some of the greatest teachers to hundreds of thousands of students in almost every country on Earth. Udacity was founded by three roboticists who believed much of the educational value of their university classes could be offered online for very low cost. A few weeks later, over 160,000 students in more than 190 countries enrolled in our first class, "Introduction to Artificial Intelligence." (sursa)
Deocamdată nu veți găsi aici cursuri de literatură universală sau de alt fel, dar veți găsi cursuri de statistică, fizică, inteligență artificială și programare. Am înțeles că lista de colaborări este în creștere, așa că în curând ne putem aștepta la mai mult.

Poate că cel mai important lucru este că nu sunt oameni precum domnul Mang cei care predau cursurile. Vorbim despre Peter Norvig și Sebastian Thrun.

Pentru interesați, accesați Udacity, alegeți-vă clasa și apoi „enroll”.

Restart

source: clipartsfree.net
Am scris pe mai multe bloguri în ultimii ani - trei la număr sunt. Spre toate s-au orientat vizitatori din diferite niște - direct legați de subiectele care-mi ocupau mintea în respectivele momente. Iar atunci când interesele mele s-au extins sau am renunțat la a mai scrie despre un anume subiect singura opțiune viabilă a fost crearea unui blog nou.

Nu aș fi dat dovadă de realism dacă mă apucam să-mi șochez cititorii interesați de ale apologeticii și filosofiei cu articole despre trading, programare și inteligență artificială. Mai mult sens nu ar fi avut nici să-i servesc pe cei interesați de temperatura politică actuală din țară cu subiecte pe care chiar eu le-aș fi respins aflându-mă în pielea lor.

Așa că am ajuns în sfârșit la acest blog. De data asta este vorba despre un blog de notițe, complet personal și nedestinat unei audiențe anume. Este public pentru că doresc ca unele informații/notițe să fie accesibile celor interesați de respectivele domenii. Printre ei se numără prieteni pe care nu e cu putință să-i văd în fiecare zi, dar fără îndoială că Google va face o treabă bună și va indexa unele postări având acces astfel și oameni cu totul necunoscuți mie.

La momentul scrierii articolului de față printre lucrurile care prezintă interes pentru mine se numără: programarea (limbaje de programare), electronic trading, inteligența artificială (cu precădere evolutionary computation), filosofia minții/creier/conștiență, parallel computing și online education.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini