joi, 24 iulie 2014

Să-mi bat copiii, Solomon?

sursa imaginii: http://commons.wikimedia.org/


Dragă Solomon,

Îți înțeleg preocuparea pentru problema binecuvântării aproapelui dis-de-dimineață. Dar acum avem o problemă mai gravă - societatea noastră are nevoie rapidă de o notă explicativă din partea ta. Oriunde ai fi, odată ce primești acest răvaș, te rog din suflet (aproape cum m-aș ruga unui sfânt) să ne ajuți în soluționarea acestei probleme stringente.

Unii dintre noi sunt incapabili să înțeleagă că tu, Solomone, ai trăit într-o societate cu un cod etic diferit (deși pleca de la aceleași principii morale). Nu se căsătoresc bărbații de aici cu sute de femei (ar vrea ei) și nici nu au un număr consistent de țiitoare. Fiecare intră la una și când intră la două se iscă probleme. Fidelitatea ca principiu moral exista și pe vremea ta, doar că tu trebuia să fii fidel multor femei (în jur de 1000 dacă nu-ți socotim doar soțiile). Înțelegem aici că dacă tu ai fi dat-o în bară și te-ai fi culcat cu altcineva decât o soție sau o țiitoare atunci ai fi fost vinovat din capul locului de a fi înșelat 1000 de femei.

Oricum ar fi stat lucrurile, este la mintea cocoșului că societatea din care ai făcut parte era ghidată de un alt cod etic. Mulți dintre cei care-ți citesc proverbele (și diferite referiri la persoana ta după ce a avut loc nefericitul tău deces) înțeleg destul de bine asta și afirmă că ar trebui să fie fideli doar unei femei. Sigur, nu ești singurul exemplu menționat în literatura lor, mulți alții au cunoscut multe femei. Încerc să mențin vocabularul la nivelul tău arhaic pentru a-mi crește șansele de a fi înțeles.

Problema pe care o avem aici este că ești cam singurul care a scris că nu-i bine să binecuvântăm aproapele dimineața cu glas tare. Mă gândesc că probabil o fi fost ceva regulă prin societatea din care ai făcut parte. Dar cu toată bună-credința, la noi, aplicarea unei astfel de reguli este absurdă. Acolo probabil trăiați prin ceva soi de locuințe fără cheie și uneori intrați dimineața când aproapele dormea și-l binecuvântați trezindu-l din somn - și de acolo proverbul tău.

La noi însă s-au inventat cheile (în special din cauza hoților, dar și ca să nu intre bărbații la femei). A, și mi-am adus aminte ceva. Știi ce s-a mai inventat la noi? Dacă un bărbat intră la o femeie fără voia ei, nu i-o mai dăm de nevastă. Îl „intrăm” într-o locuință numită închisoare și apoi intră bărbații la el. Singura îndurare pe care i-o oferim este o bucată de săpun. 

Și mai este ceva. Dacă e război și soldații se pun să violeze femeile pe câmpul de luptă (sau să ucidă necombatanți) le dăm și lor săpun.

Când scrii înapoi, să fii conștient de diferențele astea de aplicare a princpiilor morale, pentru că unii de la noi sunt tare selectivi. Fiecare ia de bun ce-i convine (mai ales după ce s-au trezit că fiecare necitit îți poate tâlcui proverbele și alte chestiuni și mai grele scrise pe vremea ta și culese într-o carte numită Scriptură la noi).

Mai avem o problemă gravă cu abuzul fizic al copiilor. Așa se numește la noi (sau așa ar trebui să se numească). La voi era chestiunea care se întâmpla când un copil avea o boală psihiatrică și neavând secții de neuropsihiatrie pediatrică ați început să faceți experimente științifice cu bâta. Și parcă se observa că funcționează remediul. La noi s-a mai descoperit între timp că funcționează și la animale. Într-o altă limbă îi spunem positive punishment (și oamenii de la noi confundă des acest aspect cu negative reinforcement)Nu știu dacă ai wifi, dar dacă ai și dai o căutare pe google vei observa că la noi studiile astea au început pe animale. Cu timpul s-a descoperit că funcționează și la copii, chiar dacă numai pe termen scurt (e suficient de lung încât părintele care a aplicat pedeapsa fizică să aibă impresia că funcționează de-a binelea).

E destul de dificil să ne dăm seama acum dacă voi, neintenționat, ajungeați să bateți (și chiar să ucideți în cazul în care bătaia nu avea efect) niște copii cu probleme psihice sau practicați bătaia așa cum se practică acum în societatea noastră.

Îmi e și greu să-mi dau seama dacă voi ați fost mai proști sau suntem noi mai tâmpiți. Voi puteți fi înțeleși că ați făcut măgării pentru că nu aveați informație suficientă. Dar nu știu ce scuză avem noi.

Stai numai să-ți povestesc ce se întâmplă. La noi copiii când sunt mici nu înțeleg mare lucru. Unii oameni au impresia că aceștia ar trebui să înțeleagă niște chestiuni complexe de genul relația între cauză și efect. Și atunci le dau ei efect. Părinții se asigură să manipuleze realitatea copilului (prin bătaie) în așa fel încât acesta să creadă că produc durere fizică o grămadă de elemente care de fapt nu produc așa ceva. Un copil scoate limba la un adult (li se întâmplă și adulților când au o tumoră de creier localizată în special frontal și le dispare inhibiția corticală) și se trezește cu o bătaie pe motiv că nu e respectuos. Sigur, copilul nostru e dezinhibat în mod natural - încă nu are inhibiție corticală. Își permite multe. Bătaia în mod normal nu poate grăbi maturizarea creierului. Dar oamenii de la noi pretind că sunt atât de fideli proverbelor tale încât au încadrat bătaia între tehnicile de educație normale.

Au găsit ei vreo două-trei proverbe pe-acolo și acum defilează cu ele de parcă asta ar fi norma și codul etic pe care al trebui să-l aplicăm în materie de bună educație. Sigur, ca de obicei au încurcat principiul moral (care presupune că părinții ar trebui să-și educe copii) cu acel cod moral al vostru (care în nenumărate locuri e de-a dreptul barbar). După cum am spus - habar nu avem dacă nu cumva ați bătut copiii în cazuri extreme în care aceștia aveau probleme psihiatrice sau dacă nu ați omorât copii cu oligofrenie. Oricum a fost o bună metodă de selecție naturală prin care indivizii care nu se puteau întreține erau eliminați din societate. În societatea noastră astfel de cazuri primesc o asistență specială și nu mai sunt pur și simplu linșate cu pietre la marginea satului.

Este foarte curios de ce acești oameni care la noi apără bătaia copiilor nu sunt de părere că ar trebui să batem și adulți în scop coercitiv. Sunt cel puțin la fel de multe proverbe (la fel de literale) în care tu spui că nuiaua este pentru spinarea nebunilor sau că nebunii ar trebui să primească o porție de bătaie într-un sens sau altul. Dar nu, ei au treabă numai cu faptul că ar trebui să ne batem copiii. Bine-nțeles, este o formă stridentă de ipocrizie (or fi unii adulți proști sau nebuni, dar când e vorba să se pună nuiaua pe spinarea lor ăștia dau înapoi pe când copiii de obicei nu ripostează și oricum adevărații bărbați de la noi sunt destul de puternici încât să câștige când se bat cu niște copii).

Încă o molimă care ne mănâncă este felul în care oamenii reacționează la studiile științifice. Dacă un studiu științific pare a confirma (chiar dacă numai pare) unul din crezurile lor cu privire la orice se reped ca flămânzii să-l distribuie (noi avem internet și poți vedea cum se comportă în lumea online - așa o numim noi - chiar și oameni care sunt geografic la o distanță considerabilă). Dacă studiile arată că pedeapsa fizică a copiilor are doar efecte negative (singurul efect pozitiv evident este că pe termen foarte scurt copiii devin mai cooperanți - element care nu e defel de importanță pe termen lung) oamenii care și-au pus cele două-trei proverbe ale tale ca niște lipitori pe creier vor refuza (așa cum e de așteptat) să dea crezare acestor concluzii. Dacă în schimb orice studiu, cât de șubred și dubios ar fi, le confirmă unul dintre crezuri (în special în materie de subiecte religioase) atunci să-i vezi buluc cum jubilează și încep să-i ironizeze pe cei care până atunci s-ar întâmplat să fie în baricada opusă.

Aceștia sunt oamenii și cu aceștia defilăm, dar sunt printre ei și oameni sinceri care ar dori să ia decizii morale - și nu doar să simplifice lucrurile alegând (după buna lor plăcere) niște elemente de cod etic de pe vremea ta și să le aplice în cazul lor. Deciziile morale în vremea noastră sunt mai dificil de luat. Tocmai pentru că suntem împărțiți în foarte multe grupări care au crezuri diferite cu privire la ce este bine de făcut.

Unii recunosc că există o diferență între codul etic al Bibliei și principiile morale. Tocmai de asta am refuzat deja (chiar și cei mai fundamentaliști dintre noi) peste 90% din acest așa-zis cod biblic. Ba mai mult, este evident că folosind Scriptura se pot argumenta chestiuni absurde privind codul etic: chiar tu ai un proverb în care spui că nu ajunge să-i vorbești unui rob și că e de trecut direct la pedeapsă fizică. Între timp ne-am dat seama că toți oamenii sunt egali. Dar asta înseamnă că am negat acele elemente de cod etic biblic care ne indică altceva (am menționat deja povestea cu violul, dar dacă ne-am apuca acum să le trecem pe toate în revistă chiar și tu în înțelepciunea ta cantitativă te-ai plictisi).

În mod arbitrar unii de la noi însă se lipesc de anumite bucăți de cod etic (cred că e virusat). De exemplu există într-o scriere mai nouă (tu erai mort de mult când s-a scris) o chestiune în care femeilor li se impune să nu întrebe nimic în lăcașul de cult (de fapt li se spune să tacă) și să-și întrebe bărbatul acasă. Mai este un fragment destul de greu de înțeles cu privire la faptul că femeile trebuie să aibe ceva pe cap. Sincer, eu cred că tu ar fi trebuit să ne vorbești despre femei mai mult decât Pavel: tu ai avut 1000 și el niciuna. Dar în fine, el ne-a transmis care era codul moral al zilelor lui și unii dintre noi se apucă să le pună botniță femeilor după vreo 2000 de ani.

Ce mi se transmite mie de către cei pe care eu îi numesc solascripturiști este că de fapt nu au cu adevărat respect față de Scriptură (și deci nu respectă nici ce ai scris tu). Mai mult văd că fiecare alege care bucățică îi place și apoi folosește bucățica respectivă ca să-i facă pe alți oameni (care au ales alte bucăți) să se simtă vinovați de cine știe ce fantasmagorii. 

Dacă o comunitate de la noi ar alege să-și de-a iar fetele nelogodite pe mâna propriilor violatori drept neveste ar putea fi găsite argumente de natură științifică (trauma pe care o femeie ar experimenta-o fiind forțată să se mărite cu propriul abuzator) sau din drepturile omului, dar nicidecum nu am putea folosi Scriptura pentru a spune că un violator nu are dreptul să ia de nevastă femeia violată (niciunul din testamente). Educația noastră morală (extrabiblică în 100% din cazuri) ne previne pentru a cădea în extrema nefericită de a lua în serios codul etic biblic.

În fine, Solomone, ceea ce aș dori să faci este să te uiți peste studiile recente făcute la noi și să trimiți un feedback societății noastre în care să explici dacă esența proverbelor tale constă în necesitatea de a face niște copii să sufere fizic în vederea educației sau în necesitatea de a ajuta niște copii să se dezvolte sănătos pe termen lung (sau de a-i educa). 

Sunt sigur că vom înțelege ca societate dacă e vorba de necesitatea durerii fizice în vederea educației copiilor mici - suntem mult mai săritori când vine vorba de a provoca durere decât să ne batem capul pentru a găsi metode alternative de educație.

Și încă ceva. Pentru a preveni contra-argumentele stupide te rog să le spui că fie și în cazul în care în societatea voastră s-ar fi considerat că provocarea durerii fizice este necesară pentru educație asta nu înseamnă că ar trebui considerat la fel și în cazul societății noastre. Poți, pentru întărirea argumentului, să recunoști și că ați avut un cod etic destul de înapoiat și nu e niciun progres moral să revenim acum la practicile voastre (avem destui psihologi behavioriști ca să ne dăm seama singuri cum se poate modela comportamentul și fără bătaie - mai ales că studiile noastre arată că nu funcționează ca metodă de educație pe termen lung).

Cu mulțumiri,
Lumea - 2014

duminică, 25 mai 2014

A History of Bayes' Theorem

Câteva povestiri din istoria teoremei lui Bayes și opoziția care o întâmpina în vremuri nu foarte îndepărtate.


Mai multe despre Sharon Bertsch McGrayne AICI.

marți, 17 decembrie 2013

Arunci și ... șase-șase!

sursă imagine: pixabay.com

Nassim Taleb - The Hidden Role of Chance in Life and in the Markets:
Those who were unlucky in life in spite of their skills would eventually rise. The lucky fool might have benefited from some luck in life; over the longer run he would slowly converge to the state of a less-lucky idiot. Each one would revert to his long-term properties.
Așadar, dacă se întâmplă să fii prost (și regula este că atunci când ești prost nu știi că ești) poți fi lovit de „ghinionul” de a avea noroc într-un anumit aspect (financiar, politic sau de altă natură).

Acest „ghinion” de a avea noroc (care din fericire este improbabil să se repete constant) îți va întări convingerea că nu ești prost, ba mai mult s-ar putea chiar ca niște colegi de societate să pună norocul tău pe un soi de inteligență sau aptitudini care fie nu-ți aparțin, fie - dacă-ți aparțin - sunt irelevante pentru „realizările” tale (să nu uităm, a fost vorba de noroc, de șansă).

Astfel, cel mai bine pentru prost este să fie și ghinionist (sau dacă nu ghinionist atunci cel puțin lipsit de noroc) - pentru că în lipsa norocului s-ar putea să te gândești mai mult la propria identitate și la propriile abilități (asta dacă nu cumva o apuci pe calea sinucigașă în care să-i găsești vinovați pe alții pentru propria prostie, pe care în mod nefericit ai diagnosticat-o - spre propria liniște sufletească - drept insucces).

vineri, 1 noiembrie 2013

Iluzia evanghelicilor în contextul întoarcerii și convertirii lui Vasile Tomoiagă la Ortodoxie

sursa: pixabay.com

Celor care citesc acest articol și se întreabă cine este Vasile Tomoiagă le spun, pentru a avea sens lectura, că este un fost membru al comunității evanghelice care din ortodox a devenit baptist și după mai mulți ani din baptist a devenit ortodox

Convingerea mea este că evanghelicii (și spun „evanghelicii” de parcă eu nu m-aș socoti printre ei pentru că mă socotesc un soi aparte de fericit hibrid) trăiesc o mare iluzie iar Vasile Tomoiagă s-a lovit de această iluzie într-un mod în care puțini evanghelici au ocazia.

Voi trece aici în revistă niște elemente prezente la Vasile Tomoiagă și care în redusă măsură se regăsesc la evanghelici:
  1. Vasile Tomoiagă a avut „incertitudini”. Și nu doar incertitudini. Acumulări de incertitudini. În ograda evanghelicului plin de certitudine e posibil totuși să se rătăcească vreo una. În ograda lui Vasile Tomoiagă incertitudinile s-au făcut căpiță. 
  2. Vasile Tomoiagă a avut „tensiuni teologice”. În timp ce evanghelicul vede o armonie teologică emanată din paginile Scripturii, Vasile Tomoiagă a fost spectator la o luptă între cocoși. Dacă suntem onești știm că nu toate versetele se împacă unele cu altele așa cum ar vrea intelectul nostru. Îndrăznesc să cred că Vasile a fost tot mai înghesuit într-un colț unde nu mai putea ignora aceste tensiuni. Rezolvarea găsită de el a fost Ortodoxia. 
Cu alte cuvinte Vasile Tomoiagă a fost pus în fața nevoii de a rezolva niște probleme care nu-i sunt familiare oricărui evanghelic. Iar acum, odată întoarcerea la Ortodoxie împlinită, aceste probleme sunt rezolvate de la sine.

Problema esențială în tot acest context este „sursa autorității” și „autonomia” - ambele aplicate la interpretarea Scripturii. Întrebarea la care Vasile Tomoiagă a trebuit să răspundă onest este: „Cine are autoritatea ultimă în interpretarea Scripturii?” Și el a dat un răspuns.

Dar acum să vedem care este răspunsul pe care evanghelicii îl dau. Și, fie explicit ori implicit, ei sunt nevoiți să ofere un răspuns - și îl oferă.

Există trei răspunsuri posibile: 1) eu ca individ sunt autoritatea în interpretarea Scripturii și sunt autonom din acest punct de vedere, 2) teologii cultului neoprotestant/protestant X sunt autoritatea în interpretarea Scripturii și sunt autonom în a-i desemna pe ei ca sursă a interpretării corecte și  3) mai este un răspuns mai complex, de felul celui dat de Vasile (Biserica Ortodoxă este singura autoritate legitimă).

Marius Cruceru (și cei pentru care tilurile au valoare sau le consideră ca formă de respect să i le enumere) spunea: 
Biblia trebuie citită de toţi, dar nu este de interpretat pentru toţi. De aceea există în biserică slujba de învăţător. Dar şi aceia, învăţătorii, trebuie să fie puţini la număr. Cunoaşterea este “democratică”, cunoştinţa nu. Curiozitatea este pentru toţi, accesul la adevăr este o aventură doar pentru cei care sînt chemaţi. (sursa)
Așadar, în opinia acestuia există niște elite, chemații, cu putere de a interpreta. Restul pot face bine doar treaba cititului. Nu-mi exprim aici nici acordul și nici dezacordul față de această opinie a mai sus-numitului - subliniez doar acest aspect ca fiind un răspuns pe care îl oferă un membru al așa-zisei elite.

Desigur, implicația răspunsului dat de Marius Cruceru este că enoriașii nu pot interpreta Scriptura, aflându-se în situația: citesc, dar nu pot ști ce înseamnă - scrie ce scrie. Enoriașul, dacă e curios, trebuie să se ducă la elită și să întrebe.

Dacă enoriașul socotește de bună povestea cu elitele, atunci are o problemă la fel de dificilă: care elite sunt bune? Oricum ar sta lucrurile enoriașul acum nu mai are de interpretat versete, ci oameni. Care sunt oare criteriile prin care se determină de către un om de rând dacă un învățător e pe bune învățător și interpretează corect? Eu nu știu (și sincer nu cred că cineva știe).

După ce enoriașul s-a lămurit că sunt o droaie de învățători și mulți stau în cete, pe dealuri diferite - o ceată învățând cutare și cealaltă altceva, poate că se gândește că e totuna cu a interpreta Scriptura cu propria-i minte. Că aproape orice năzbâtie ai spune se găsește o ceată de elite care să o susțină.

Interpretezi folosindu-ți propriul căpșor că arminianismul e bun? Foarte bine. Ai ceata arminienilor. Crezi că e bun calvinismul? Foarte bine. Piper te așteaptă cu o grămadă de fani înfocați. Vrei molinism? E mai greu, că se găsesc între dealuri, prin văi, dar îi găsești și pe aceștia.

Orice ai face ești pus în situația să oferi autoritate interpretativă cuiva - ori ție, ori altora.

Mai mult de atât, există o problemă și mai serioasă care poate justifica alegerea lui Vasile Tomoiagă. E o chestiune de „unificare”.

Evanghelicul, în situația în care nu se socotește pe sine maestrul interpret al Scripturii, are două moduri în care apelează la elite. 1) Ar putea spune așa: Marius Cruceru, Piper sau X este autoritatea mea interpetativă finală în toate aspectele și doctrinele. Așa că dacă Marius Cruceru ar fi arminian și carismatic (ca să enumerăm doar două chestiuni de factură diferită) atunci enoriașul lipit de învățător ar trebui să fie și el arminian și carismatic. 2) Ar putea să adere la o învățătură a lui X și la o învățătură a lui Y în timp ce învățătura lui X la care a aderat nu este susținută de Y și învățătura lui Y la care a aderat nu este susținută de X. Acest mod fiind tot un soi de autonomie personală prin care decizi care din învățăturile lui X sunt bune și care sunt rele (valabil și pentru Y).

Vasile Tomoiagă nu mai are aceste probleme. Nu trebuie să cearnă zeci de teologi/învățători. Nu trebuie să urce munți ca să ajungă la cunoștiințele minunate ale elitelor cutare numai ca să-și dea seama că odată ajuns în vârful unui munte i se pare că muntele vecin strălucește mai tare. În Biserica Ortodoxă există o învățătură mult mai unificată decât în cultele protestante.

Aș spune chiar că omul nici nu ar trebui să aibă aceste probleme. Poate fi un hobby, poate fi o pasiune, dar nu un pretext pentru a ne executa public semenii.

Probabil că mulți dintre comentatorii care aruncă versetele biblice ca pietrele sunt bine intenționați, trăiesc însă o iluzie care vine dintr-o suprasimplificare a lucrurilor și dintr-o certitudine tâmpă că ei și numai ei (cu elitele lor) dețin adevărul absolut și cheia interpretării Scripturii.

Îndemn la o analiză mai profundă a fenomenului, la o acceptare a limitelor noastre de a cataloga gestul lui Vasile și la un minim bun-simț pentru a nu-i pune la îndoială, doar pentru că s-a întâmplat să se întoarcă în Biserica Ortodoxă, integritatea sau valoarea lucrurilor pe care le-a realizat în acest timp în care a făcut parte din comunitatea evanghelică.

miercuri, 4 septembrie 2013

Cazul copilului omorât de câini: bunica

Update - Disclaimer: în acest articol nu încerc în vreun fel să spun că nu există o problemă a câinilor comunitari sau să aduc argument împotriva eutanasierii. Pur și simplu mai ridic o problemă ignorată de societatea civilă și de presă. Înțeleg că zilele astea pline de emoții amestecate ajunge să nu spui ceva de câini pentru a fi de partea lor. Așa că spun două lucruri:
  1. Opinia mea este că singura soluție viabilă este eutanasierea (nu cred că poate exista o discuție serioasă pe tema adopției).
  2. Dacă cineva încearcă să fundamenteze problema câinilor comunitari pe cazuri izolate precum cel al copilului de 4 ani ucis, atunci pune greșit problema. Astfel de cazuri sunt izolate și cineva ar putea argumenta că dacă pe asta ne bazăm atunci sunt cu mult mai periculoși câinii din gospodării decât câinii comunitari. Înțeleg că vine mai multă emoție din cazul de față decât din cei 16.000 de oameni mușcați anual. Însă problema ar putea fi foarte bine pusă luând în considerare potențialul pericol al câinilor comunitari chiar și în absența unor cazuri tragice precum cel de față. Câinii au fost la fel de periculoși și înainte să moară acest copil și sunt exact la fel de periculoși și acum. Ce s-a schimbat a fost gradul crescut de penetrare al știrii și dezbaterea din societatea civilă. Așadar, zilele astea nu s-a întâmplat nimic cu acești câini. S-a întâmplat ceva cu noi.
sursa imagine: pixabay.com
Președintele Traian Băsescu a făcut ieri niște declarații care vor duce la zile bune de dezbateri în spațiul public. Nu discutăm aici despre jocul politicianist și capitalul (electoral) pe care ar putea spera să-l obțină președintele (pentru că dacă Guvernul refuză propunerea lui opinia publică s-ar putea să-l taxeze, iar dacă o acceptă atunci „a jucat cum a cântat președintele și nu au venit ei cu ideea”).

Dar înainte de declarația președintelui tot câinii într-o formă sau alta erau în vizor. A cui era unul dintre câini, că incidentul a fost în spațiul privat al nu știu cărei firme și nu în spațiul public (de parcă problema câinilor apare pentru primării doar dacă s-a întâmplat pe un trotuar, dacă fug și câinii apucă să mă sfâșie în curtea lui cutare atunci nu mai este o problemă a primăriei). 

Nu a existat însă niciun fel de reacție la ceea ce următorul text exprimă:
Femeia a fost audiată de poliţişti, ea susţinând că luni a fost pentru prima dată în Parcul Tei împreună cu cei doi nepoţi, în vârstă de şase şi, respectiv, patru ani, în condiţiile în care părinţii celor doi copii locuiesc în alt cartier.
Aceasta le-a spus anchetatorilor că a ieşit cu cei doi nepoţi în parcul de lângă locuinţa ei şi s-a aşezat pe o bancă, lăsându-i pe cei mici să se joace în apropiere. În jurul orei 12.00, femeia a constatat că nepoţii au dispărut şi a avut, iniţial, intenţia să-i caute. Ulterior, aceasta a renunţat, gândindu-se că, dacă aceştia se întorc între timp şi nu o mai găsesc, vor intra în panică. 
După aproximativ 20 de minute, băiatul de şase ani s-a întors singur şi a anunţat-o pe bunica lui că fratele său mai mic a fost prins de nişte câini. (sursa: mediafax)
 Avem astfel o femeie, presupusă a fi în deplinătatea facultăților mentale și responsabilă, care a ieșit cu doi copii în parc, s-a așezat pe o bancă în timp ce copiii se jucau în apropiere. Acest „apropiere” ar trebui să însemne în context că este vorba de o distanță în care femeia avea contact vizual cu cei doi copii. Dacă nu se afla într-o astfel de apropiere nu ar avea sens să spună că „a constatat că nepoții au dispărut”.

Dar cum au putut nepoții să dispară? Mă îndoiesc că un copil de 4 ani care are proprietatea să dispară ar avea niște probleme cu niște câini - am vorbi despre o entitate înzestrată cu puteri, probabil, supranaturale.

Acest fenomen al dispariției din apropierea bunicii care se presupune că îi supraveghea este suspect. Vorbim aici despre un copil de 4 ani. Doamna nu a ieșit cu adolescentul în parc, a ieșit cu un copil de 4 ani și cu unul de 6.

O dispariție poate fi constatată (dacă nu invocăm un fenomen supranatural) de către bunică doar dacă o asociem cu neglijența. Altfel spus, doamna, nu a fost în parc pentru a se uita „după copii”. Probabil avea o integramă din revista Kaufland sau un sudoku, ori poate că a tras un pui de somn - nu are importanță ce a făcut, are importanță că nu a făcut ce trebuia să facă.

Tragedia rămâne tragedie, însă este o tragedie în virtutea faptului că un copil de 4 ani a murit, nu în vitutea faptului că a murit ucis de maidanezi.

Dacă ne uităm în presă vedem că din 2012 până acum au murit mai mulți copii uciși de câinii unor familii decât de câini vagabonzi. Pe de altă parte este la fel de adevărat că dacă acei câini nu existau pe stradă nu s-ar fi întâmplat acest accident specific - asta nu înseamnă că nu s-ar fi întâmplat altceva.

Iresponsabilitatea bunicii a expus cei doi copii la o sumedenie de pericole - unul dintre ele, care s-a și actualizat, a fost pericolul de a fi uciși de câini vagabonzi. Dar mai existau și altele: să cadă într-un canal fără capac, să ajungă pe o stradă circulată și să fie loviți de o mașină, să dispară pur și simplu și să trăiasă o experiență traumatizantă. Faptul că iresponsabilitatea a dus la un fel de moarte în detrimentul altei morți este doar un fapt de distribuție statistică.

Povestea cu autoritățile care ar fi responsabile de moartea copilului este o temă falsă. Un bun prilej de a ataca Guverne, primării și pe cine mai vreți de prin administrație. O temă care poate fi (și este) folosită pentru capital electoral.

Tema reală ar trebuie să fie iresponsabilitatea celor care se presupune că ar trebui să aibă grijă de acești copii. Un citat din 16 iulie 2013:
Un băieţel de 3 ani a murit în comuna vrânceană Tătaru, după ce a fost muşcat de câinele familiei. Copilul se afla în vizită la bunici. Se juca prin curte, nesupravegheat. Băiatul a murit în ambulanţă, în drum spre spital. (sursa: stiri.tvr.ro)
Câinii vagabonzi care au ucis copilul de 4 ani sunt la fel de „vinovați” precum este și acest câine care a ucis un copil de 3 ani. Tema comună aici nu este situația socială a câinelui, dacă are ori nu casă: vedem că acești copii pot fi omorâți de câini indiferent de starea în care câinii se află. Ceea ce este comun aici este nesupravegherea și implicit iresponsabilitatea.

De ce nu a făcut știrea din 16 iulie atâta vâlvă precum cea recentă? Am putea spune că aici există o discriminare a câinilor vagabonzi. Câinele din gospodărie care omoară un copil stă bine mersi la adăpost de criticile președinților și ale opiniei publice în general. Dar nu și câinii vagabonzi. Chiar și bunicii stau la adăpost. S-a găsit țapul ispășitor: câinii vagabonzi și administrația publică.

Chiar tatăl copilului mort s-a trezit să ne vorbească de primari și telegondole:
Primarul zice că nu are nicio răspundere. Dacă poate să rezolve problema maidanezilor. Problema lor nu se va rezolva niciodată, dar dacă vrem telegondole, se rezolvă imediat. Pe mine m-ar interesa să rezolve problema maidanezilor, altceva nimic. Pentru că poate să existe și alți copii, cum a fost copilul meu, poate să fie și alții. (sursa: B1)
 Așadar nu problema „bunicii” trebuie rezolvată, ci problema câinilor. Vom rezovla problema câinilor, dar apoi va mai fi problema canalelor, problema traficului (eventual să nu existe deloc) și altele care nu-mi vin în minte.

Sper că oamenii nu-și doresc „o lume minunată” în care să-și poată neglija copiii și aceștia să fie sănătoși și bine: adică o lume în care iresponsabilitatea nu are consecințe.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Pagini